Ce sunt şi unde se găsesc?
Structurile megalitice acoperă o arie vastă. În Europa, se găsesc astfel de monumente pe coasta mediteraneană a Spaniei, în Portugalia, jumătate din Franţa, coastele occidentale ale Angliei, Irlandei, Danemarcei şi coastele meridionale ale Suediei. Complexul megalitic cuprinde trei categorii de construcţii:
• Menhirul (mer = piatră şi hir = lungă) – o piatră mare, împlântată vertical în sol;
• Cromlehul (crom = cerc şi leh = loc) – un ansamblu de menhire dispuse în cerc sau semicerc (cel mai monumental este cromlehul de la Stonehenge lângă Salisbury);
• Dolmenul (taol = masă şi maen = piatră) – o piatră plată orizontală, aşezată peste alte pietre, verticale.În afară de zona mediteraneană şi Europa Occidentală şi de Nord, megaliţii de origine protoistorică sunt repartizaţi pe o suprafaţă imensă, cuprinzând: partea de nord-vest a Africii, Palestina, Abisinia, Dekkan, Assam, Ceylon, Tibet, Coreea etc.
Preocuparea oamenilor de ştiinţă pentru „cultura megalitică” datează din Evul Mediu. În secolul al XII-lea, Geraldus Cambrensis scria: „Odinioară se găsea în Irlanda o imensă îngrămădire de pietre, numită Dansul Uriaşilor, deoarece se spune că nişte uriaşi ar fi adus aceste blocuri din regiunile cele mai îndepărtate ale Africii, apoi le-au aşezat pe câmpia de la Killarney, nu departe de Castel Maas, şi toată lumea admira atât greutatea enormă a acestor blocuri, cât şi aranjamentul lor armonios. Conform unei tradiţii engleze, regele Aurelius Ambrosius ar fi pus ca aceste pietre să fie transportate din Irlanda în Marea Britanie cu ajutorul vrăjitorului Merlin.”
Despre aceeaşi tradiţie vorbesc mai mulţi învăţaţi, printre care şi Olaus Magnus, eruditul din Uppsala, care, în „Historia de gentibus septentrionalibus” (1555) vorbeşte şi el despre „chorea gigantum” – Dansul Uriaşilor.
Pe parcursul timpului, au fost elaborate diverse ipoteze, încercând să explice semnificaţia monumentelor megalitice. Diferite metode, mai mult sau mai puţin fanteziste, au fost imaginate pentru a înţelege felul în care megaliţii au fost extraşi din cariere, transportaţi la destinaţie şi apoi plasaţi în poziţia lor definitivă. În ansamblu însă, nici unul dintre cercetători nu a pus la îndoială caracterul monumentelor ca fiind obiecte sau lăcaşuri de cult. Cât despre problema transportului, nu s-a găsit încă nici un răspuns.
Se presupune că majoritatea structurilor megalitice serveau unui important cult al morţilor, fapt atestat nu numai de necropolele din jur, dar şi de faptul că unele blocuri de piatră sunt perforate. Unii arheologi au interpretat aceste „găuri ale sufletelor” drept locuri de ieşire şi reintrare în mormânt ale spiritelor morţilor. Conform opiniei lui Mircea Eliade: „Stânca, lespedea, blocul de granit relevă durata infinită, permanenţa, incoruptibilitatea, în ultimă instanţă un mod de a exista independent de devenirea timpului. Viaţa oamenilor fiind supusă ritmului ciclic al cerealelor (naştere, viaţă, moarte, renaştere) – forţa şi perenitatea devin accesibile prin moarte. Morţii se reîntorc în sânul Mamei Pământ, cu speranţa de a împărtăşi soarta seminţelor; în plus, ei sunt asociaţi mistic blocurilor de piatră şi, prin urmare, devin puternici şi indestructibili asemenea stâncilor.”
Încrederea în puterea strămoşilor şi speranţa că ei îi vor ocroti pe cei vii, comuniunea rituală cu strămoşii, detaşează net constructorii megaliţilor, de alte popoare ale antichităţii – mesopotamieni, hitiţi, evrei, greci, pentru care morţii erau numai nişte umbre nefericite şi neputincioase, faţă de care cei vii trebuiau să se distanţeze la modul cel mai strict.
O altă semnificaţie atribuită de Mircea Eliade menhirelor este cea sexuală, universal atestată la anumite niveluri de cultură. Ea nu ar trebui explicată prin simbolismul falic al menhirelor, deşi el există în anumite tradiţii, ideea fundamentală fiind „transmutarea” în piatră a strămoşilor. Astfel, menhirul sau monumentul megalitic devenea un rezervor inepuizabil de vitalitate şi putere. Credinţa în virtuţile fertilizatoare ale menhirelor era împărtăşită şi de către ţăranii europeni, la începutul secolului actual.
Stonehenge
Unic în lume din punct de vedere arhitectonic, Stonehenge este cel mai frumos cromleh dintre toate câte s-au păstrat. Vizitatorul este impresionat în primul rând de felul în care monumentul apare privirilor pentru prima dată: izolat în mijlocul unei vaste câmpii, conceput în centrul unui gigantic val circular de pământ cu diametrul de peste 11 kilometri, cu o singură intrare prin care porneşte spre monument o cărare lungă de peste 2700 m şi lată de 91 m. În jurul construcţiei centrale se află un complex de necropole cu tumuli. Întregul ansamblu se compune din 110 menhire de dimensiuni diferite, dispuse în patru cercuri concentrice.În ceea ce priveşte scopurile acestui monument, ipotezele specialiştilor diferă. Una dintre ele afirmă că Stonehenge ar fi fost un locaş de cult consacrat Soarelui. Într-adevăr, complexul este astfel orientat, încât la data solstiţiului de vară – 21 iulie - Soarele răsare în direcţia drumului de acces în sanctuar. În acelaşi timp, acesta servea ca loc de sepultură şi oficiere a ritualurilor legate de cultul morţilor. Arheologii englezi îi atribuie o funcţie de observator astronomic. El ar fi fost destinat determinării unor importante cicluri astronomice, precum şi prevederii eclipselor.
Până în zilele noastre, la 21 iulie, ziua solstiţiului de vară, se desfăşoară la Stonehenge o sărbătoare populară tradiţională, în cursul căreia populaţia din Salisbury şi localităţile învecinate se adună aici pentru a asista la răsăritul Soarelui.Dincolo de toate aceste ipoteze însă, grandioasa structură a sanctuarului de la Stonehenge – care poate evoca privitorului imaginea unui dans ritualic în cerc – creează un cadru spectaculos şi solemn pentru un locaş în care se oficiau practicile spirituale ale omului din epoca neolitică. Construcţia respectă principiul ordinii, ritmului şi simetriei, delimitând un spaţiu interior, magic; opoziţia între părţile purtătoare (blocurile verticale) şi cele purtate (blocurile orizontale) materializează pentru prima dată, poate, în istoria omenirii, principiile fundamentale ale arhitecturii.
Monumentele din Morbihan
În regiunea golfului Morbihan (sudul provinciei franceze a Bretaniei) există numeroase vestigii megalitice, în special în preajma localităţilor Carnac şi Locmariaquer. Oricât de impresionante ar părea vizitatorilor de astăzi, aceste monumente nu sunt decât palide umbre ale gloriei lor trecute. Perioada de construcţie a megaliţilor în nord-vestul Europei a început din anii 5000 î.C şi a durat în această regiune cam 3000 de ani.În legătură cu enormele monumente de piatră, persistă până astăzi în memoria populară, mărturii privind puterea acestor construcţii în ritualurile păgâne şi chiar în menţinerea ordinii şi armoniei în regiunile învecinate. Civilizaţiile care au succedat culturii megaliţilor, Imperiul Roman şi, mai târziu, creştinismul au interzis venerarea acestor pietre şi chiar au distrus multe complexe de menhire, ceea ce a condus, dacă este să dăm crezare legendelor, la numeroase cutremure de pământ, inundaţii, alunecări de teren în zonele ce au fost lipsite astfel de „protecţia” acestor cromlehuri.
Regiunea Morbihan posedă vestigii dintre cele mai impresionante, printre altele cel mai mare menhir ridicat vreodată de om, precum şi aliniamente de pietre fără egal.
Siluetele de nave spaţiale şi zeiţa
Denumite „dolmene”, mormintele de piatră se găsesc în toată Europa. Multe dintre aceste morminte prezintă decoraţiuni sculptate pe o porţiune din galerie, pe pietrele camerelor şi pe partea interioară a dalelor orizontale. Conform cercetătorului Iyar Lissner, „Cea mai mare enigmă a monumentelor megalitice o constituie aceste semne gravate, foarte ciudate.”
Descoperirea acestor semne este de dată relativ recentă, motivul principal fiind faptul că multe din ele nu sunt vizibile decât în anumite condiţii de lumină, în funcţie de poziţia precisă a Soarelui. Spre deosebire de desenele rupestre din sudul Franţei şi din nordul Spaniei, care erau executate într-un fel naturalist, semnele gravate pe megaliţi reprezintă idei exprimate în simboluri, prin desene emblematice. Interesant de remarcat este faptul că aceleaşi motive pot fi regăsite în locuri îndepărtate unele de altele, cum ar fi Irlanda şi insulele Canare. Apar frecvent simboluri precum toporul de piatră, cercul înconjurat de raze, siluete de nave, arcuri şi linii şerpuitoare, „cupule” ( mici cavităţi gravate în suprafaţă), motive ale torsului uman, precum şi reprezentări ale Zeiţei Mame. Referitor la aceste semne gravate, unii cercetători au avansat ideea unui limbaj figurativ, mergând până la concluzia că ne aflăm în prezenţa unei scrieri alfabetice, asemănătoare cu cea feniciană, etruscă sau coptă. Mai frecvent este însă admisă ipoteza că aceste semne au o semnificaţie ritualică şi ţin de cultul celebrat. Oricum, este sigur că aceste semne nu sunt gravate la întâmplare, mai ales având în vedere faptul că unele se repetă cu multă insistenţă chiar pe mai multe tipuri de monumente. În morminte au fost descoperite vase de ceramică şi alte obiecte depuse ca ofrande pentru călătoria morţilor în lumea de dincolo, cum ar fi: cuţite şlefuite din jad sau silex, nefolosite înainte şi sparte în două, probabil chiar în momentul înhumării, pandantive din pietre semipreţioase şi vârfuri de săgeţi.
Pitagora şi pădurea de megaliţi
Primele monumente megalitice care întâmpină, de obicei, vizitatorii regiunii Carnac sunt incomparabilele alinieri de pietre de aici. Peste 2500 de pietre, unele măsurând mai mult de 4 m înălţime, se aliniază pe o suprafaţă de 4 km lungime, şi maxim 100 m lăţime, grupată în 4 secţiuni principale. După estimările specialiştilor, aliniamentele de la Carnac cuprindeau odinioară 7000 de pietre uriaşe. Incintele circulare din pietre, numite cromleh, sunt mai frecvent întâlnite în Insulele Britanice, unde aliniamentele sunt mai rare. Modul de dispunere a pietrelor în cromleh era conform exigenţelor unui ritual demult uitat, dovedind, aşa cum au stabilit specialiştii în arheologie, cunoştinţele geometrice „descoperite” de Pitagora mult mai târziu.
Piatra zânelor
Pietrele verticale izolate, sau menhirele, sunt răspândite pe vaste teritorii, multe dintre ele însoţind mormintele megalitice. Cel mai înalt menhir din regiunea Morbihan, denumit „Uriaşul”, are 6 m înălţime.Amplasamentul menhirelor mai mici pare a fi determinat de vizibilitatea reciprocă a unei asemenea pietre verticale. Se pare că direcţia determinată de acestea indică anumite puncte de pe orizont unde răsar şi apun Soarele şi Luna, în momente importante din calendar.
Majoritatea megaliţilor sunt pietre în stare naturală, transportate probabil de la mare distanţă, apoi ridicate pe verticală, toate acestea prin nişte mijloace greu de imaginat pentru o presupusă populaţie de agricultori din epoca pietrei şlefuite, de unde şi marea lor enigmă.
Unele menhire au fost chiar fasonate, probabil cu ajutorul apei şi al focului. Cea mai mare astfel de piatră fasonată din Europa se numeşte „Piatra Zânelor”, acum sfărâmată în patru; ea atingea în poziţie verticală 21 m (cam cât înălţimea unui bloc cu opt etaje). Acest menhir, numit, de asemenea „Er Grah” sau „Marele menhir sfărâmat”, avea o greutate cam de 300 de tone. Poziţia bucăţilor componente sugerează că el era constituit dintr-o singură piatră, până în momentul când s-a prăbuşit, ca urmare a unui cutremur de pământ sau a unei lovituri de trăsnet. Vizibil odinioară de la mare distanţă, se presupune el că determină anumite direcţii legate de momentele principale ale Lunii.
Călătoriile sufletului
Conform părerii lui John Green, cercetător pasionat al siturilor preistorice din Morbihan, „Fără mărturii pe care să le putem interpreta cu certitudine, nu vom înţelege niciodată complet cultura acestei civilizaţii.” Pentru o civilizaţie supusă capriciilor climei, aşa cum se presupune că erau acele populaţii de agricultori, este plauzibil faptul ca ea să fi adoptat o religie naturală, în speranţa asigurării unor condiţii favorabile. Ciclurile cotidiene, sezoniere şi anuale ale Soarelui şi ale Lunii reprezentau repere astronomice pentru jalonarea trecerii timpului, moartea Soarelui în fiecare seară şi fericita lui renaştere în zorii zilei următoare, ce puteau simboliza credinţa în reîncarnare, aşa cum indică şi obiectele depuse în morminte, destinate călătoriei sufletului în lumea de dincolo.
Raza de soare a unei singure zile
Ciclul anotimpurilor corespunde vârstelor umane. De aceea, este foarte probabil să fi existat ceremonii legate de momentele esenţiale ale anului, implicând procesiuni, dansuri rituale, ofrande, sacrificii săvârşite lângă monumente.
Semnificativ în această direcţie este faptul că unul dintre cele mai frumoase morminte cu culoar megalitic din provincia Newgrange a fost construit în aşa fel încât o rază de soare poate pătrunde până la peretele cel mai îndepărtat, numai în cursul celei mai scurte zile a anului. Un alt aspect probabil al unei religii naturale erau ritualurile legate de fertilitate. Astfel, unele morminte conţineau statuete reprezentând Zeiţa Mamă, cu figurarea exagerată a atributelor feminităţii. Forma unor morminte precum şi a pietrelor verticale care le însoţeau putea să reprezinte simbolic organele reproducătoare, sugerând astfel lăcaşul de veci ca sursă a vieţii.
Oamenii stânci care se iubesc
Dacă în această religie Soarele şi Luna erau zeii care controlau trecerea timpului, adorarea lor necesita observarea mişcărilor acestora pe cer. Poziţia pietrelor verticale poate sugera o astfel de ipoteză. S-a emis chiar ipoteza că poziţia megaliţilor, precum şi forma lor în evantai, putea fi utilizată pentru determinarea unor date astronomice importante.
Toate acestea nu sunt decât supoziţii, dar folclorul şi miturile vin să le întărească. Creştinismul a absorbit multe dintre aceste tradiţii, rebotezând zilele sacre şi încorporându-le în noul său calendar. Chiar amplasamentul bisericilor era frecvent asociat vechilor vestigii megalitice, subliniind astfel veneraţia continuă a unor locuri sacre străvechi.
În zilele noastre, oamenii continuă să creadă că aliniamentele megalitice au puteri de fertilitate, unele pietre verticale fiind asimilate cu oameni preschimbaţi în stânci în momente speciale ale vieţii lor, în special în momentul căsătoriei. Osuarele care însoţeau bisericile erau respectate ca locuri în care cei vii se puteau ocupa de rămăşiţele celor morţi, iar duhurile celor decedaţi se îngrijeau de cei vii.
Lebedele hiperboreenilor
Privitor la originea „culturii megalitice”, au fost lansate diferite ipoteze. Una dintre acestea susţine că leagănul acestei străvechi civilizaţii ar fi insula Malta, ale cărei uriaşe construcţii din piatră par a fi foarte vechi; alte opinii înclină către Creta sau Micene.
O ipoteză bazată mai ales pe surse mitologice identifică teritoriul de astăzi al Marii Britanii cu legendarul ţinut al hiperboreenilor, tărâm de vis populat cu oameni de o înaltă spiritualitate, ale căror ritualuri sacre erau acompaniate de corul inefabil al unor stoluri mari de lebede cântătoare.
Alţi cercetători îndrăzneţi aduc în discuţie chiar ipoteza originii acestor tradiţii în rămăşiţele unor mari civilizaţii dispărute, cum ar fi cea atlantă sau a locuitorilor continentului Mu.
Zamolxe şi spirala celestă a timpului
Alte surse leagă monumentele megalitice de druizi, clasa intelectualilor şi a preoţilor celţi, constituită într-o confrerie despre care se spune că dăinuie până în zilele noastre. Tradiţia esoterică spune că puterea şi cultura druizilor ar veni din vremuri anterioare celţilor, de la un neam de o mare spiritualitate din care s-ar trage chiar zeul geto-dac Zamolxe
Tot în ceea ce priveşte rolul megaliţilor, radiestezia a demonstrat ca aceştia au fost amplasaţi în punctele de focalizare a curenţilor energetici telurici. Astfel se explică şi de ce multe catedrale romantice şi gotice au fost construite pe locurile în care se aflau vestigii megalitice, preluând în structura lor arhitectonică precis concepută, conform legilor echilibrului şi armoniei universale şi difuzând în spaţiu, asemenea unor impresionante relee, formidabila energie spirituală degajată în acele puncte de intensă vibraţie spirituală, aparţinând geografiei sacre.
Dincolo de toate ipotezele ce caută să încadreze în concepţia modernă, materialistă a epocii noastre aceste momente, hieraticii uriaşi din piatră, prinşi în dansul lor etern, scântei din spirala celestă a timpului şi a astrelor, continuă să-şi păstreze misterul. Sau poate se aşteaptă momentul deschiderii spirituale a omenirii, pentru ca mesajul în piatră transmis de iniţiaţii vremurilor de legendă să prindă contur pentru însetaţii căutători ai izvoarelor de înţelepciune din mileniile ce vor veni.
Articol de aici, si la origini, din Revista Misterelor 
Revelionul poate fi ceva din toate cele insirate.
