G.I.Gurdjieff - Fascinaţia miraculosului

Înainte de începutul primului război mondial, un om de origine armeano-greacă, ce trăise din plin experienţa călătoriilor şi a trăirilor profund ezoterice, s-a întors în Rusia, ţara în care se născuse, aducând cu el nepreţuita învăţătură mistică a Orientului."
"Frapa prin marea sa simplitate interioară şi aerul său natural cu care ne făcea să uităm complet că reprezenta pentru noi lumea miraculosului şi a necunoscutului. Se simţea, de asemenea, în el, foarte puternic, absenţa totală a oricărui fel de afectare sau dorinţă de a impresiona în vreun fel pe cei din anturajul său. În plus, îl simţeam complet dezinteresat, total indiferent faţă de lux, faţă de confortul său şi capabil de a nu precupeţi nici un efort în munca sa." (P.D.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

George Ivanovitch Gurdjieff (1877-1949) s-a născut în oraşul Alexandropol, în apropierea graniţei ruso-persice.
Familia sa, de origine greacă, a locuit o perioadă de timp în Turcia, stabilindu-se ulterior în Armenia.
Tatăl lui Gurdjieff, persoana cu cea mai mare influenţă asupra copilăriei şi adolescenţei lui, era de profesie tâmplar. La atelierul său se strângeau seara nenumăraţi oameni care purtau discuţii despre religie şi, mai ales, povesteau nenumărate legende asiatice. Aceste povestiri l-au impresionat foarte mult pe Gurdjieff şi au făcut ca de la o vârstă foarte fragedă să fie pasionat de fantastic şi supranatural.

"Primii săi ani s-au scurs într-o atmosferă de poveşti, de legende şi tradiţii. În jurul lui, miraculosul fusese un fapt real. Predicţii pe care le auzise şi cărora anturajul său le acorda încredere totală se realizaseră şi îi deschiseseră ochii spre multe lucruri. Împletirea tuturor acestor influenţe crease în el, de la cea mai fragedă vârstă, o gândire orientată spre misterios, incomprehensibil şi magic." (P.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

A primit o foarte bună educaţie, fiind supravegheat îndeaproape de episcopul localităţii, care l-a format pentru a deveni medic şi preot.
Gurdjieff a plecat de acasă când era încă adolescent şi s-a întors după 20 de ani. Se spune că în această perioadă a călătorit în Asia, Europa şi Africa, fiind membrul unui grup ezoteric numit "Căutătorii Adevărului", ce aveau ca scop găsirea Adevărului Ultim.

A cunoscut fachiri şi dervişi, autentici maeştri spirituali, a studiat practicile yoghine, a vizitat celebrele mănăstiri tibetane. Conducătorii grupului din care făcea parte îl trimiteau de la un maestru la altul, fiecare dintre aceştia dăruindu-i o parte din cunoştinţele sale, precum şi meseria lor. Astfel, el a învăţat arta ţesutului, caligrafia, prelucrarea aramei, tehnici respiratorii, dansurile dervişilor, muzica sufită şi tehnici yoghine de evoluţie rapidă.

Avea o fire foarte aventuroasă şi dovedea o extraordinară inventivitate. A povestit discipolilor săi cum, pentru a strânge fonduri pentru cărţi şi pentru călătoriile grupului "Căutătorii Adevărului", a prins vrăbii pe care le-a pictat şi le-a vândut oamenilor bogaţi pe post de canari americani, cum a cumpărat covoare din Caucaz şi le-a vândut la Moscova susţinând că sunt din India, fiind convins că nu este un păcat să profiţi de snobismul şi prostia oamenilor bogaţi.

S-a întors în Rusia având foarte bine pus la punct "Sistemul" pe care l-a predat discipolilor săi pentru tot restul vieţii sale, Sistem ce urmărea să explice natura omului şi a Universului. Limbajul pe care l-a folosit a fost cel al unui om de ştiinţă. Chiar din adolescenţă a urmărit să-şi apropie modul de viaţă occidental, fiind fascinat de medicină, fizică, mecanică, chimie - astfel că informaţiile pe care le-a cules în călătoriile sale se îmbinau cu cele mai recente descoperiri occidentale din acea perioadă.
Gurdjieff s-a întors la Moscova în anul 1912, unde a urmărit să-şi formeze un grup de discipoli. Printre primii săi discipoli se aflau: Dr. de Stjoernval, compozitorul Thomas de Hartmann, sculptorul Vladimir Pohl.
În anul 1915, scrie şi regizează un balet "hindus" întitulat "Lupta Magicienilor", ocazie care va intermedia întâlnirea cu cel mai renumit discipol al său, Peter Demianovitch Uspensky.

Uspensky era un cunoscut matematician, jurnalist şi un mare amator de ezoterism. Scrisese o carte de succes, numită "Tertium Organum" - în care argumenta ideea abordării timpului ca o a patra dimensiune. În anul 1914 a pornit într-o călătorie în jurul lumii, dorind să găsească o învăţătură care să-i împlinească aspiraţiile de descoperire a Adevărului, o şcoală ezoterică care putea fi urmată şi verificată pas cu pas, nu genul de şcoală în care omul trebuia să sacrifice totul înainte de a putea începe, înainte de a şti dacă deţine într-adevăr Cunoaşterea dorită. Paradoxul a făcut ca la întoarcere să găsească la el în ţară ceea ce a căutat foarte mult timp în alte părţi.
La baza sistemului predat de Gurdjieff se află următoarele idei:
- omul este într-o stare de adormire, în care nu-şi foloseşte decât o infimă parte a forţei sale afective, mentale şi spirituale;
- omul este atât de condiţionat de obiceiurile şi de prejudecăţile sale încât toate reacţiile sale îi sunt total previzibile, el funcţionând la fel ca o maşină, ceea ce l-a determinat pe Gurdjieff să introducă conceptul de om-maşină;
- omul-maşină este supus unei multitudini de legi ce-i determină existenţa;
- omul trebuie să ajungă să devină propriul stăpân folosindu-şi liberul arbitru şi aceasta nu se poate realiza decât printr-un proces de auto-observare şi de conştientizare;

Această înţelegere a existenţei are la bază două legi fundamentale ale Universului: Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Legea lui Trei susţine că orice există în manifestare este rezultatul interacţiunii a trei forţe numite pozitiv-activ, negativ-pasiv şi neutru. Cel mai adesea omul este conştient doar de existenţa forţelor pozitiv şi negativ şi ignorăm existenţa celei de-a treia. Legea lui Şapte demonstrează că nu există proces care să decurgă fără întreruperi. La fel cum în gama muzicală există două semitonuri sau hiatusuri, tot astfel, orice proces început va fi deviat de la scopul urmărit, dacă nu i se va furniza energie suplimentară suficientă pentru a "umple" cele două hiatusuri.

O altă idee de bază a sistemului lui Gurdjieff este eneagrama. Eneagrama este un simbol fundamental care condensează într-o formă sintetică legile fundamentale ale Universului, Legea lui Trei şi Legea lui Şapte. Este constituită dintr-un cerc împărţit în 9 părţi egale şi o serie de linii. Aceste linii formează un triunghi echilateral cu vârful în sus, expresie a Legii lui Trei, iar cele şase puncte se constituie într-o expresie dinamică, procesuală, a Legii lui Şapte. Eneagrama a fost revelată în Occident pentru prima oară de către Gurdjieff, care a aplicat foarte des această diagramă în cadrul metodelor sale de trezire spirituală.

Gurdjieff a numit sistemul său "a patra cale" ca să-l diferenţieze de primele trei căi de evoluţie pe care el le lua în consideraţie: calea fachirului, a călugărului şi a yoghinului.

În 1917, revoluţia rusă întrerupe munca lui Gurdjieff şi a grupului său. Gurdjieff se întoarce la casa părinţilor săi din Caucaz, fiind urmat de mulţi membri ai grupului. Înfiinţează la Tiflis "Institutul de dezvoltare armonioasă a omului" unde continuă munca începută la St. Petersburg.
Haosul creat de primul război mondial a fost folosit de Gurdjieff pentru a realiza expediţii în regiuni ce erau zguduite de lupte interne, pentru a mări rezistenţa fizică şi psihică a discipolilor săi.

El îşi punea discipolii să realizeze diferite munci fizice foarte grele, să se confrunte cu anumite situaţii de viaţă ce creau momente psihologice dificile. Gurdjieff trimitea doamne din înalta societate să vândă diferite obiecte în piaţă. Toate aceste situaţii oarecum bizare aveau ca scop să se creeze anumite conjuncturi ce determinau individul să se confrunte cu el însuţi, cu limitările şi prejudecăţile sale.

La începutul anilor '20 existenţa devenise atât de dificilă în Rusia, încât Gurdjieff şi discipolii săi au fost nevoiţi să plece la Constantinopol. Uspensky a avut anumite neînţelegeri cu maestrul său, ceea ce l-a determinat să plece la Londra. Aici şi-a format grupe de studiu cărora le transmitea învăţătura primită, recunoscând întotdeauna că sursa învăţăturilor sale este Gurdjieff.

După două încercări nereuşite de a înfiinţa în Germania un institut similar celui din Tiflis, Gurdjieff ajunge în anul 1922 la Paris, unde, cu ajutorul discipolilor săi (inclusiv Uspensky), cumpără un castel la Fontainbleau, Prieure. Aici Gurdjieff reîncepe activitatea institutului din Tiflis, elaborează noi activităţi care să amintească discipolilor săi de conflictul care există între conştiinţa lor şi modul lor de a acţiona. El insista asupra muncilor fizice grele: ziua, discipolii săi făceau drumuri, doborau copaci, construiau case, asanau mlaştini, plantau livezi, iar noaptea făceau repetiţii la dansurile elaborate de Gurdjieff, dansuri inspirate din tradiţia sufită a dervişilor rotitori şi pe care el le considera o parte esenţială a antrenamentului lor spiritual. Dansurile aveau la bază credinţa că omul operează prin intermediul a trei centri: centrul intelectual - cel care asigură procesul gândirii, centrul emoţional - centrul sentimentelor, centrul instinctiv - cel care asigură mişcarea şi procesul de creaţie. La orice fiinţă umană unul dintre aceşti centri se manifestă predominant. Scopul dansului era să-l înveţe pe dansator cum să integreze în mod armonios toţi aceşti centri, fără să-şi dea frâu liber imaginaţiei şi emoţiilor sale. Aceste dansuri, ce păreau pentru un om neiniţiat mai degrabă nişte mişcări stranii, aveau loc pe o muzică compusă de Gurjieff împreună cu compozitorul Thomas de Hartmann.

Tot legat de importanţa conştientizării mişcării, Gurdjieff a elaborat "tehnica stopului". În momentul în care el spune "stop", discipolii "îngheţau" exact în atitudinea (interioară şi exterioară) pe care o aveau în acea clipă, fără să mai permită nici unui muşchi să se mişte sau vreunui gând să se manifeste.

În anul 1923, Gurdjieff şi-a trimis unul dintre discipoli, Orage, ca ambasador al învăţăturii sale în America, şi în următorul an, a plecat acolo împreună cu câţiva discipoli. La New York au dat câteva reprezentaţii cu baletul sacru. Una dintre acestea a rămas memorabilă. Gurdjieff a dat comandă ca toţi elevii săi ce se aflau pe scenă să vină fugind spre sală. Scena se afla la o înălţime de cinci metri faţă de podeaua sălii de spectacol. Toţi au crezut că la un moment dat maestrul va spune "stop". Dar Gurdjieff s-a întors cu spatele să discute cu cineva, astfel că toţi dansatorii au căzut unii peste alţii în urletele de groază ale spectatorilor. Dar în momentul în care, la comanda maestrului, toţi cei prăbuşiţi la sol s-au ridicat fără nici o zgârietură, sala a început să aplaude frenetic.

La sfârşitul anului 1924, Gurdjieff se întoarce în Franţa dar, datorită unui grav accident de maşină, activitatea de la Prieure este mult încetinită. Gurdjieff hotărăşte că nu poate să-şi pună în totalitate ideile în practică şi că trebuie să se asigure că măcar din punct de vedere teoretic aceste învăţături vor rămâne posterităţii. Din această perioadă datează cele trei cărţi ale sale: "Tot şi toate", "Povestirile lui Belzebut către nepotul său" şi "Întâlniri cu oameni remarcabili".

Cel mai important discipol al său, Uspensky, a scris despre Gurdjieff şi învăţătura sa, în "Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută" şi "A patra cale".
În timpul celui de-al doilea război mondial Gurdjieff a rămas în Franţa, unde a continuat să predea unor grupuri relativ mici de discipoli.
A murit în luna octombrie a anului 1949, lăsând în urma sa un sistem care a transformat viaţa multor oameni precum şi domeniul artei, al teatrului şi psihanalizei.

"Gurdjieff, urmând indicaţiile Ordinului, şi-a petrecut mai multe luni scriind doar propoziţia: Doamne, miluieşte-mă!" (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare iniţiat")
"Gurdjieff purta toate semnele care indicau că ar face parte dintre acei care erau trimişi să înveţe, să se formeze, iar apoi erau călăuziţi şi trimişi să instruiască la rândul lor." (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare iniţiat")

"Omul nu are un mare "Eu" unic, ci este scindat într-o mulţime de "eu"-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind "Esenţa", să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt "eu" ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare "eu" micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă."
"Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea."
"Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre "da" şi "nu". Dacă o persoană trăieşte fără nici un fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără nici un fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este."
"Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă."
"Înţelegerea simbolului eneagramei şi capacitatea de a-l folosi dă omului o putere foarte mare. Este mişcarea perpetuă, este piatra filosofală a alchimiştilor. Trebuie înţeles că eneagrama este un simbol universal. Orice ştiinţă îşi are locul în eneagramă şi poate fi interpretată mulţumită ei. Un om nu înţelege cu adevărat decât ceea ce este capabil să situeze pe eneagramă."
"O ceremonie este o carte în care sunt scrise mii de lucruri. Cine înţelege poate să citească. Un singur ritual are adesea mai mult conţinut decât o mie de cărţi."
"În arta obiectivă, veritabilă, nimic nu este accidental, totul este matematic. Artistul ştie şi înţelege mesajul pe care vrea să-l transmită şi opera sa nu poate produce o anumită impresie unui om şi o impresie complet diferită altuia - asta în cazul unor persoane aflate pe acelaşi nivel de conştiinţă."
"O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens."

sursa aici

Gurdjieff - Omul şi literatura

de James Moore

"Posed piele de calitate pentru a o vinde celor care vor să-şi facă singuri pantofi "
G. I. Gurdjieff

Acest articol, scris de cineva ce activează de mult în acest domeniu, este o introducere excepţional de valoroasă la studiile lui Gurdjieff, unind un rezumat al vieţii sale cu o listă din scrierile clasice referitoare la Gurdjieff.

Cine a fost George Ivanovitch Gurdjieff? Scriitor? Coregraf? Psihiatru? Muzician? Doctor? Maestru bucătar? El sfidează clasificările: deşi este clar că a reunit segmente ale cunoaşterii acromatice adunate de-a lungul unei cercetări de 20 de ani în Asia; şi a adus în Vest o metodologie pentru posibila evoluţie a conştienţei, în cadrul unei cosmologii uimitoare. Chemarea lui a fost radicală. Treziţi-vă! Treziţi-vă din nebănuitul vostru somn hipnotic, treziţi-vă la conştienţă şi conştiinţă.

Cu mai bine de 100 de ani în urmă, Gurdjieff era un băiat sărman în neînsemnatul oraş Kars, aflat la frontiera Ruso-Turcă; în zilele noastre numele lui a devenit un simbol, care (precum Darwin, Marx, Freud sau Einstein) este în mod absurd conceput ca fiind auto definitoriu. Cei care acum cu greutate i-ar aloca rolul de "inspirator al mişcării ecologiste" sau "iniţiator al terapiilor contemporane eupsichiene", deşi - fără îndoială au întrezărit unele aspecte – nu înţeleg nici nivelul, nici traiectoria tradiţiilor religioase.

Pentru o perspectivă mai apropiată de adevăr asupra lui Gurdjieff trebuie să ne îndreptăm spre cercul său de discipoli devotaţi, care au plătit prin efort pentru cunoaşterea interioară. Aceştia au fost bărbaţi şi femei atraşi nu de un sistem autosusţinut de noţiuni abstracte ci de o fiinţă de statură Rabelaisiană; de energiile fine pe care le avea la dispoziţie, de compasiunea sa; de capacitatea sa de a transmite o practică. Jurnalele şi autobiografiile lor reprezintă o literatură bogată şi unică. Gurdjieff este destinat inevitabil istoricităţii, totuşi într-un fel se eliberează, ieşind la iveală cu coeziunea şi prezenţa unui mit.
Întîlniri cu Gurdjieff

Nu există o biografie definitivă a lui Gurdjieff, şi nici nu este în perspectivă (1). S-a născut la Alexandropol aproximativ în 1866 şi şi-a făcut apariţia pentru prima dată în luminile rampei în 1912 la Moscova. Să-l întîlneşti era întotdeauna un test: prima întîlnire - cu siguranţă pentru cei care au devenit discipolii lui – era axa după care întreaga lor viaţă se schimba; apoi, în următorii ani, o fiinţă cu toate slăbiciunile inerente omului raspundea, mai mult sau mai puţin adevărat, cerinţelor insistente ale lui Gurdjieff. Acolo se desfaşoară drama. Cât pentru noi nu putem trăi decît aici şi acum; şi totuşi, în măsura în care printr-un act interior de compasiune împărtşim experienţa elevilor săi, memoriile lor păstrează o valoare deasupra celei pur istorice.

Compozitorul Thomas de Hartmann (1886-1956) şi soţia sa Olga au fost discipolii intimi ai lui Gurdjieff şi însoţitorii lui timp de 12 ani si datorită lui muzica lui Gurdjieff a ajuns la noi. În "Viaţa noastră cu Dl. Gurdjieff" ei ne împărtăşesc călătoria pe care au făcut-o împreună: din Petrograd, cuprins de criză în 1917, traversînd munţii Caucaz pînă la Tiflis, ajungînd în sfîrşit la Paris în 1922. Scrierea lor este caracterizată de o simplitate ce uneori se apropie de naivitate, dar impresia despre Gurdjieff este cu atît mai izbitoare. Il întîlnim trecînd cu imparţialitate , aproape pe neobservate ,prin situaţii confuze şi furtuni fraticide; întîmpinînd fiecare dificultate şi pericol ca pe o nouă oportunitate de învăţătură practică.

În octombrie 1922 Gurdjieff preia domeniul Prieuré din Fontainebleau-Avon, un castel situat pe o suprafaţă de 200 de acri; aici a creat imediat condiţii fără precedent în Europa pentru studiul de sine. Gurdjieff a avut o relaţie specială cu copiii elevilor săi, având grijă de educaţia acestora în adevăratul sens al cuvântului. Câteodată îi provoca, alteori îi îndruma cu mare delicateţe către o cunoaştere interioară vitală. Întotdeauna învăţătura sa conţinea un element de surpriză şi pecetea practicii. De la vârsta de 11 până la 15 ani Fritz Peters (1913-1980) a locuit la Prieure, şi în lucrarea sa plină de prospeţime "Adolescenţa împreună cu Gurdjieff “, el retrăieşte această experienţă specială.

În primăvara anului 1924 Gurdjieff vizitează Statele Unite ale Americii împreună cu elevi pregătiţi de el pentru a organiza demonstraţii publice ale dansurilor sale sacre; influenţa lor a fost majoră asupra unor intelectuali de marcă. Dansurile au impresionat profund şi pe tânărul englez Stanley Nott (1887-1978) ce avea un trecut diferit, mai simplu: a călătorit în întreaga lume muncind din greu în diverse domenii şi a cărui sensibilitate a fost diminuată de suferinţele sale din tranşee. "Aici " scrie Nott, "am găsit ceea ce căutam la capătul pământului “. Loialitatea sa faţă de Gurdjieff s-a dovedit a fi pe viaţă şi unică ; el a petrecut multe veri la Prieure, şi în "Învăţăturile lui Gurdjieff " transmite atât experienţele sale interioare cât şi cele exterioare cu o vigoare boswelliană. El include în totalitate comentariul penetrant (deşi nu definitiv) al prietenului său A.R.Orage la cartea lui Gurdjieff "Belzebut".

În decada 1925 la 1935 Gurdjieff s-a dedicat scrierilor sale, realizate în gălăgioasa atmosferă de la Café de Paix. Aici, în primavara lui 1932, el a fost întâlnit de autoarea americană Kathryn Hume (1900-1981) cea care a devenit mai târziu faimoasă cu romanul "Povestea călugăriţei”; ea a tânjit să devină eleva personală a lui Gurdjieff, dar au trecut aproape patru ani înainte ca persistenţa ei să fie răsplătită. Autobiografia ei "Ţinutul nedescoperit " evocă din plin experienţa sa într-un grup special de patru femei (toate sofisticate, avant-gardiste şi singure- unele lesbiene declarate), care se întâlneau zilnic în apartamentul lui Gurdjieff din str. Labie. Stilul ei este când dulceag când vibrant. Umanitatea lui Gurdjieff şi capacitatea sa de lucru cu diverse tipuri de oameni este puternic transmisă, ca şi angajamentul emoţional al grupului, atât între ele cât şi faţă de învăţătorul lor. Au numit micul lor grup ‘Frânghia’ pentru a nu uita niciodată interdependenţa lor în ascensiune.

Îndemnat să părăseasca Parisul înainte de intrarea germanilor în 1940, Gurdjieff a ales să rămână în modestul său apartament din str. Colonels-Renard 6. Deşi avea peste 70 de ani, el nu îşi cruţa energia sa: dând sfaturi individuale; predând o nouă serie de dansuri sau "Mişcări " la sala Pleyel; şi menţinând cumva în aceste timpuri nesigure ospitalitatea patriarhală a îndrăzneţelor sale ospeţe. Interesul francez în ceea ce-l priveşte pe Gurdjieff – în trecut fiind neânsemnat – creşte rapid acum, atrăgând catre el mulţi intelectuali, printre care şi Rene Zuber (1902-1979) regizor de film. Micul său volum "Cine eşti Domnule Gurdjieff? " este o meditaţie calmă şi deosebită: confruntat cu enigma lui Gurdjieff şi profund preocupat să-l situeze în relaţie cu creştinismul, Zuber este în mod repetat adus înapoi să se interogheze pe sine însuşi.

Cinsprezece luni înaintea morţii lui Gurdjieff, J.G.Bennett (1897-1974) care l-a întâlnit pentru scurt timp în 1920, a stabilit un contact mai serios – deşi în mod necesar întermitent. Elizabeth Mayall (1918- 1991) cea care mai tîrziu va deveni soţia lui Bennett, a putut să locuiască în Paris începînd cu ianuarie 1949, participând pe deplin la lumea unică din Str. Colonels-Renard. Aici, la ultimele cine ale lui Gurdjieff, misteriosul său ritual "Toastul Idioţilor " a servit ca vehicul pentru ultimele şi intensele învăţături individuale. " Idioţi în Paris " jurnalul neprelucrat al familiei Bennett evocă cu o onestitate aproape dureroasă şi directă ultimele o sută de zile din viaţa lui Gurdjieff şi lupta aspră a discipolilor lui pentru înţelegere. Gurdjieff a murit în Neuilly pe 29 octombrie 1949.
Învăţătura

Atunci ce anume a fost Învăţătura lui Gurdjieff? Şi deşi întrebarea pare să promită clarificări, ea este denaturată de însăşi rigoarea sa: ca şi cucuta, timpul omoară versiunile autorizate, iar Gurdjieff nu a emis niciodată vreuna. "Eu predau " a spus aforistic, "că atunci când plouă, străzile se udă ". Puterea însufleţitoare a ideilor sale determină momentul, circumstanţele, tipul şi starea elevului. O cerere constantă a sa este Cunoaşte-te pe tine însuţi, careia îi aduce ca dovezi o metafizică, o metapsihologie şi o metachimie care în mod absolut desfid o scurtă expunere: o tipologie umană, o fenomenologie a conştiinţei şi o scală cvasi-matematică ce leagă macrocosmosul de microcosmos. Acest aparat complex este iluminat de o idee fundamentală: aceea că Omul este chemat să facă eforturi pentru a se perfecţiona pe sine, în slujba sacrului nostru Univers viu.

Putem oare să regăsim ecouri ale operelor lui Pitagora sau Platon, Cristos sau Milarepa; să vedem anumite paralele limitate cu personalităţi moderne cum ar fi Mendeleev, Sheldon, Vernadsky, Watson? E uşor să ne rătăcim şi să pierdem cursul căutărilor noastre într-un labirint de comparaţii şi în filogenia ideilor. Gurdjieff însuşi nu era mulţumit de cuvinte; Mişcările şi dansurile sale sacre erau simultan o prezentare simbolică a legilor universale şi un domeniu pentru cercetarea individuală. Când, apropiindu-se de 60 de ani se îndreaptă către scris, operele sale erau mai mult euristice decât descriptive, iar forma lor total neaşteptată. Mai întâi o epopee cosmologică de un tip special, iar apoi o autobiografie deosebită.

"Povestirile lui Belzebut către nepotul său " este capodopera lui Gurdjieff şi nici o altă carte nu ne aduce mai aproape de el. Cititorii care se pot ridica la dubla provocare a profundităţii sale şi a aproape intenţionatei dificultăţi stilistice; care pot face apel mereu la atenţia fină necesară – vor găsi aici codificate toate ideile psihologice şi cosmologice ale lui Gurdjieff, precum şi o critică fundamentală.

Într-o lungă călătorie cu o navă spaţială, Belzebut, plin de umor transmite înţelegerea sa asupra a "Tot şi Toate " către nepotul său Hassein. Prin perspectiva sa imparţială şi plină de compasiune vedem viaţa pe pământ ca de la o mare distanţă, cu o claritate microscopică. Parcurgând milenii şi de-a lungul continentelor, vedem Omul într-un somn adânc, orbit şi fără scop zbătându-se şi suferind, sfâşiat de război şi pasiune, distrugând tot ce atinge; şi totuşi, printr-o ciudată eroare a naturii sale, agăţându-se cu ingeniozitate tocmai de acele instrumente care rănesc, tiparele care trădează.

O imagine dezolantă? Fără îndoială. Şi în mâinile altuia decât Gurdjieff ar fi putut fi în mod crud nihilistă. Dar Gurdjieff ne cheamă la viaţă. Este geniul său să facă să plutească o speranţă obiectivă ca o Arcă pe aceste ape întunecate. Ne lasă moştenire uriaşa figură a lui Belzebut, a cărui prezenţă indică omului ceea ce ar putea să fie: cu recunoştinţă conştient de sclipirea divină din adâncurile sale, şi străduindu-se prin eforturile conştiente către împlinirea adevăratului său loc în planul cosmic.

În următoarea sa carte "Întâlniri cu Oameni remarcabili " Gurdjieff evocă prima şi cea mai puţin cunoscută perioadă din viaţa sa; adolescenţa sa în Kars sub influenţa benefică a tatălui său şi a primului său tutore decanul Borsh; apoi tinereţea sa dedicată, sub multe înfăţişări, unei neistovite căutări a cunoaşterii reale şi universale. Limbajul său este viu şi simplu, dezvăluindu-ne ţinuturile Transcaucaziei şi ale Asiei Centrale, chiar şi când sugerează o geografie paralelă a psihicului uman, şi ruta pe care a urmat-o pentru a-l penetra.

Călătorim către interior, în compania prietenilor din tinereţe ai lui Gurdjieff – prinţi, ingineri, doctori, preoţi – oameni remarcabili nu prin aparenţa lor exterioară ci prin ingeniozitatea, stăpânirea de sine şi compasiunea lor. Îi vedem ca şi cum am fi faţă în faţă; cuvintele lor pătrund în noi, ca şi când ne-ar vorbi direct, într-un moment de linişte intimă.

Astfel Gurdjieff, după ce a curăţat terenul cu uimitoarea critică a lui Belzebut, ne oferă acum materialul său pentru o nouă creaţie – nimic altceva decât greaua noastră viaţă cotidiană, dar pusă sub semnul întrebării şi plasată în serviciul unui scop, care, prin inteligenţa şi elevaţia sa, este cu adevărat uman.

Între 1915-1918 Gurdjieff dă în mod liber grupurilor sale din Rusia, esenţa uimitoare a unor date exacte care l-au costat 20 ani de cercetare. În acele vremuri, din rândurile studenţilor săi se evidenţiază Piotr Demianovich Ouspensky (1878-1947), ziarist, matematician, intelectual; deja celebru prinlucrarea sa "Tertium Organum". Contextul epocii, cu distrugerile în masă şi contradicţiile sălbatice a ascuţit foamea de o viată pentru valori şi cunoştinţe de un ordin diferit."În căutarea miraculosului” a fost publicată post-mortem; în trei din cele patru părti, cuprinde cuvintele exacte ale lui Gurdjieff, păstrate din zilele acelea şi prezentate în mod uimitor. Sprijinită de însuşi Gurdjieff, această lucrare oferă fără îndoială cea mai accesibilă relatare a ideilor sale psihologice şi cosmologice, aducându-ne, cât de aproape poate o carte să ne aducă, de condiţiile speciale ale unui grup. Starea copleşitoare de şoc, emoţie şi revelaţie care l-a mistuit pe Ouspensky în 1915, va fi transmisă prin aceste propoziţii şi diagrame către oamenii din fiecare generaţie care caută în secret (indiferent de condiţiile externe cu care trebuie să se confrunte).

Jeanne de Salzmann a devenit eleva lui Gurdjieff în Tiflis în 1919 iar în cei 30 de ani a participat la fiecare distribuţie succesivă a Lucrului său, chiar având responsabilitatea grupurilor acestuia în ultimii zece ani de viaţă. În "Imagini din lumea reală "ea a adunat peste 40 dintre cele mai importante “maxime “ date de Gurdjieff între anii 1917-1930. Datorăm păstrarea acestora memoriilor educate ale discipolilor săi, carora le era interzis să noteze cuvânt cu cuvânt. Dacă acestea nu sunt ad-literam cuvintele lui Gurdjieff, este în mod clar vocea sa autentică ce transmite inconfundabila sa provocare.
Abordări ale lui Gurdjieff

Nimeni – fie îi raspunde fie reacţionează împotriva lui Gurdjieff – nu poate măsura intensitatea intelectului său fără a primi un şoc. Este una dintre puţinele voci valabile, care, "trecând printr-o diversitate de ecouri, îşi păstrează propria rezonanţă şi puterea sa de acţiune "(2). Să auzim atunci câteva "abordări "precise, reformulări tematice şi lirice – recunoscându-le drept ecouri, totuşi luând la cunoştiinţă legitimitatea lor profundă într-o tradiţie vie, încredinţată oamenilor vii.

După patru ani petrecuţi ca discipol apropiat al lui Gurdjieff, P.D.Ouspensky şi-a expus ideile sale în Anglia şi America vreme de un sfert de secol. În "Psihologia posibilei evoluţii a omului " el extrage din învăţătura integrală a lui Gurdjieff esenţa sa psihologică, prezentând-o fără aromă sau parfum în numai 92 de pagini. Această formulare, bazată pe notele lui Ouspensky, este atât de lucidă şi echilibrată încât promite să rămână pentru totdeauna de neegalat ca o introducere şi un memoriu –ajutător.

Senzaţia unei experienţe efective a unui elev – ce lipseşte în mod evident din sumarul de teorie al lui Ouspensky – este suplinită în "Aventuri cu Idei " de către Kenneth Walker (1882-1966). Aceste calde amintiri schiţează cu uşurinţă învăţătura psihologică şi cosmologică a lui Gurdjieff, în contextul celor 24 de ani de studiu cu Ouspensky în Anglia. Formarea ştiinţifică a lui Walker (a fost de trei ori profesor Hunterian de chirurgie la Colegiul Regal de Chirurgie), măreşte interesul în receptarea sa pentru ideile ezoterice.

Oamenii sunt în mod tragic divizaţi, dar toţi cei care îşi doresc pot împărtăşi întrebarea existenţială primordială : cine sunt eu, şi care este semnificaţia şi scopul vieţii umane? Măreţul edificiu al Învăţăturii lui Gurdjieff se bazează pe fundaţia de nezdruncinat a acestei întrebări inocente. Tema este în mod calm dezvoltată în "Catre trezire " de Jean Vaysse (1917-1975) un pionier al chirurgiei pe cord deschis şi al transplantului, şi un elev apropiat al lui Gurdjieff la Paris. Ultimul capitol schiţează pentru prima dată exerciţiile lui Gurdjieff ce leagă atenţia cu senzaţia corporală.

Muntele, înrădăcinat în pământ, piscul ridicându-se spre rai este un simbol străvechi al aspiraţiilor şi năzuinţelor omului. Rene Dumal (1908-1944) care a învăţat cu Gurdjieff la Paris în timpul războiului a scris subtila şi umoristrica sa alegorie "Muntele Analog " în limbajul unui poet şi al unui alpinist pentru a ne reaminti de ciudata ascensiune interioară la care suntem chemaţi. Deşi a murit tânăr, lucrarea sa confirmă impactul asupra literaturii franceze moderne.

Anii următori trebuie să sporească inevitabil interesul ştiinţific pentru Gurdjieff. Deoarece Învăţătura sa este bazată pe experienţă; deoarece există pericolul de a confunda nivelele; un intelectual cu o neânţelegere fundamentală sau chiar părtinitoare, o poate înflori atât de bine – perspectiva nu este în întregime binevenită. Şi totuşi, unii auguri sunt buni; Michel Waldberg în "Gurdjieff : o abordare a ideilor sale " trasează cu iscusinţă asupra tututor textelor majore, izbutind o lucrare populară de sinteze şi comentarii care stabileşte un standard real.
Şi Acum?

Gurdjieff a preferat Astăzi mai mult ca Ieri; el nu ne-a invitat nici să-l analizăm nici să-l idolatrizăm, ci să ne căutăm pe noi înşine. Întorcându-ne iar şi iar la Belzebut, ni se pare că auzim vocea puternic umană a autorului proiectată asupra ‘ Nepoţilor ‘ – elevilor noului mileniu; generaţiile următoare care nu l-au putut întâlni, dar care poartă seminţele ideilor sale într-un viitor necunoscut. Şi totuşi nu este suficient nici un studiu îndelungat: nici o carte, nici chiar o carte sacră, nu poate furniza acel moment insondabil când, în prezenţa fizică a învăţătorului său, înţelegerea discipolului este amplificată şi adâncită.

Atunci unde să căutăm astăzi? Este necesar aici tot flerul, discernământul şi pur şi simplu bunul simţ, deoarece sunt multe voci de sirenă şi auto-reclame. Şi totuşi, nu a fost inutilă pregătirea pe care Gurdjieff a dat-o elevilor; nici faptul că a dat indicaţii pentru viitor. Şi după moartea sa, nu degeaba preţuitele Mişcări au fost transmise peste decenii; şi un nucleu responsabil s-a format cu greutate, pentru a menţine curentul care a fost creeat.

Atunci unde?(3) Pentru cei a căror apropiere de Gurdjieff este practică, aceasta este întrebarea care trebuie să primeze. Iniţial trebuie găsit un contact exterior: apoi cel interior trebuie reânoit şi adâncit.
Gurdjieff; bibliografie selectivă (4)

Învăţăturile

Povestirile lui Belzebut catre Nepotul Său de G.I. Gurdjieff(1950)
Întâlniri cu Oameni Remarcabili de G.I. Gurdjieff (1963)*
În căutarea miraculosului de P.D. Ouspensky (1949)*
Imagini din Lumea Reala Convorbiri ale lui G.I. Gurdjieff (1973)*
Apropieri de Gurdjieff
Pshiologia evoluţiei posibile a omului de P.D. Ouspensky (1978)*
Aventuri cu idei de Kenneth Waker (1951)
Către trezire de Jean Vaysse (1980)
Muntele Analog de Rene Daumal (1974)
Gurdjieff: O apropiere de ideiile sale de Michel Waldberg (1981)
Întâlniri cu Gurdjieff
Viaţa noastră cu Dl. Gurdjieff de Thomas si Olga de Hartmann (1964 , revizuita în 1983 si 1992 )
Adolescenţa cu Gurdjieff de Fritz Peters (1964)
Învăţăturile lui Gurdjieff de C.S. Nott (1961)
Ţinutul Nedescoperit de Kathryn Hume (1966)
Cine eşti domnule Gurdjieff? de Rene Zuber (1980)
Idioţi în Paris de J.G. si E. Bennet (1980)


Note explicative

1. Atenţia este totuşi atrasă asupra următoarei biografii: “Gurdjieff: Anatomia unui Mit “scrisă de James Moorre (1991).
2. Jeanne de Salzmann; Prefaţa la (p. VIII) Imagini din Lumea Reala.
3. În prezent există un mic grup în România, dar cei care sunt interesaţi pot contacta Gurdjieff Studies la adresa enquiries@gurdjieff.org.uk
4. Cei care sunt deja angajaţi într-un profund studiu al lui Gurdjieff li se recomandă din toata inima o bibliografie adnotata scrisă de J. Walter Driscoll si Fundatia Gurdjieff din California (New York Garland Publishing, 1985)

(* cărţi traduse în limba română)

© James Moore1983 & 1999
Romanian Translation © Grupul de lectura Gurdjieff Bucuresti

Gurdjieff Movement - "Om Circles"

Eneagrama Ouspensky

Gurdjieff Dance